La inceput

Nu mai contau zilele … nu le mai numara , nu mai astepta cu ochii in zare .

Lucra asiduu la cabana lui , copaci si frunze moarte , radacini langa susur de ape , cel mai greu era cu trunchiurile de copaci trecuti in nefiinta , erau prea grei , prea imobili , le vorbea in soapta , cerand iertare .

Noroc cu nisipul , prieten printre degete , alunecare si fosnet . Rar facea pauza , apa limpede in Nautilusul urias , sunet de valuri . Atunci statea pe spate , incercand sa ghiceasca unde va apare Crux , spre seara …

Soarele il innegrise , isi simtea pielea straina si stramta , iguana … dar hainele zaceau inca acolo unde le spalase si uscase … civilizatie .

Da , avusese mari probleme cu tigarile de foi , aici nu erau magazine … asa ca suporta sevrajul cu durere si speranta … poate … dar nu mai conta , pietricele apareau mereu in prag , forme si culori , vartej . Le sorta , le spala , alinia , admira , numara . Ore in sir , cadran solar .  Si-ar fi dorit sa le dea un nume , dar mai bine le lasa anonime , daca maine plecau nu l-ar fi durut .

Delfinul era aproape , mereu atent , mereu langa mal . I-ar fi spus … niciodata nu-l lasa sa se apropie , fluiera scurt , lovea smaraldul apei cu coada si disparea … poate maine …

Si usor , inchipui o sticla de Porto din scoici si pietricelele sale , savura dulceata rosie a vinului sorbind direct din sticla .

Era insula lui.

Reclame

Insula

Crux nu mai era pe cer .

Doar soarele ii ardea orbitele , simtea sangele pulsand in vartejuri calde , corola de stelute mici si colorate .

Si valuri mici la picioare , spuma …  nisip ramas printre degete , uscat , vant pungas …

Da , nici nu se mai ridica sa se uite spre valuri … delfinul era acolo , martor tacut , prieten saritor … iscoada … si brusc stiu ca se afla pe o insula , in linistea infernala a valurilor , simfonie sau agonie .

Sarea il ardea deja , scoarta copacului – hainele , asa ca se dezbraca lent ,prea lent , pata alba pe plaja . Mergea incet , lasand valurile sa-i muste nisipul sub talpi , fara tinta , ore . Stia ca va gasi paraul , va spala hainele si trupul , apa in palme . Alaturi trebuia sa fie culcusul de copaci uscati spre moarte , frunze-vartej , radacini imbietoare . Va munci , ore sau zile sau luni , deja clepsidra timpului , nisip , nu mai avea importanta . Coliba il va primi , prag spre visare , popas spre alta zi .

Se intinse la soare , alaturi de haine . Ar fi strigat delfinul , sa-i spuna …

Poate maine.